Sunt putine lucruri la care tanjesc mai mult decat la Japonia. Mai ales ca azi Andreea imi povestea cat de frumos e acum in Washington D.C. de Cherry Blossom Day. Nimic nu se compara cu ciresii japonezi. Cautarile pozei perfecte care sa reflecte puritatea florii de cires au inceput mai demult, datorita capitolului "Hana no En" din "Povestea lui Genji" (o sa caut pasajul si o sa-l postez in curand). Pentru o floare de cires as fi in stare sa merg la "capatul lumii", sa invat aproximativ 14.000 de caractere si sa traiesc in mijlocul unui iures permanent (ma refer la Tokyo, care ma atrage si ma ingrozeste in acelasi timp). Si sa indur 3 cutremure in medie pe zi (de intensitate redusa). Si sa ma imboscanez iarna, cand temperaturile scad sub limita suportabilului. Insa cu atat ar fi mai placuta experienta...
Daca ar citi Maa aceste randuri, cred ca s-ar sui in masina si in 2 ore ar suna la interfon, si m-ar trage serios de urechi. E prea departe! I mean, come on, as putea sa visez la un loc mai indepartat decat Japonia? As putea sa gasesc un motiv mai ciudat decat un copacel banal care infloreste pentru cateva zile, cazand apoi in anonimat pentru alte 11 luni? Totusi, voi face asta cu prima ocazie. Iar pana atunci voi continua sa ma pierd intr-o ceasca de ceai in noptile cu luna plina, voi manca cu betisoarele de la Maa si voi purta kimono-ul albastru. A... si voi continua sa scriu despre iubirea mea pentru Tara Soarelui Rasare.
In ultimul timp, m-am baricadat intre carti ce abunda de rigoare scientifica, savante, cu teorii verificate si ras-verificate, impartite minutios in 5 capitole si 15 sub-capitole, respectand sfintele proportii ale unei lucrari academice, cu o prefata (sau doua) si in primul rand cu o sectiune intitulata "cuvant inainte". Asa incepe povestea lor (chiar asa chinuita de parametrii cum este ea), si nu poti decat sa le dai dreptate.
Povestea mea nu incepe. Cel putin nu acum. De aceea este nevoie de un "cuvant inapoi", intr-un trecut nedefinit unde a inceput totul. Totul pentru a incerca sa vad cine este aceasta persoana E., ce urmareste si cum de a ajuns aici.
Pentru nostalgica din mine, am cautat cu disperare poeziile lui Brumaru. Aceasta e singura pe care am gasit-o, nu e chiar preferata mea, dar imi aduce aminte de destule clisee (in sens fotografic) ale copilariei mele pentru a indulci putin incruntatura dintre sprancene.
Elegie...
o, vechi si dragi bucatari de vara
simt iar in gura gust suav de-amiaza
si in tristetea care ma inconjoara
din nou copilaria mea viseaza:
ienibahar,piper prajit pe plita
pesti grasi ce-au adormit in sos cu lapte
curcani pastrati in zeama lor o noapte
spre o delicatete infinita
ciuperci cat canapeaua, in dantele,
icre cu bob balos ce ochiu-si casca
aluaturi tapisate crescand grele
intr-o dobitocire ingereasca,
de ou de melc,inlacrimate dulce,
mujdeiuri ireale,sunci gingase
cand sufletu-n mustar vrea sa se culce
si-n ceainice vadindu-si eminenta
prin fast de irizari si foarte fine
ceaiuri scazute pana la esenta
trandafirie-a lucrului in sine!
Ce-mi inspira poezia lui Brumaru? Black Cashmeer, piperuri (rosu, verde si alb), scortisoara, nucsoara si turta dulce... Si poza asta
P.S. pentru Nora... nu am uitat poezia scrisa in oglinda, insa nu am reusit sa o gasesc.
